Nu sunt critic de film, nu o să mă apuc să-l disec în stilul recenzentului pragmatic și nici nu voi folosi termeni de „a fost bun/nepotrivit”, pentru că s-au scris deja nenumărate cronici – unele elogioase, altele zgomotos critice – despre noul film românesc Dracula al regizorului Radu Jude (distribuit în România de Independenţa Film, care se va lansa în cinematografele din România pe 31 octombrie, de Halloween).
În schimb, din postura unui site de tehnologie, vreau să limitez discuţia la perspectiva tehnologică: cum a fost folosită inteligenţa artificială (IA) în realizarea filmului şi ce semnifică asta pentru viitorul cinematografiei. (Interviul cu Radu Jude îl las pentru altă dată — să-i permit lui explicaţia de intenţii; noi vorbim „pe dinainte”).
Utilizarea IA în film: „Dracula” ca laborator
Filmul Dracula porneşte de la o idee simplă şi provocatoare: un regizor român contemporan – interpretat de actorul Adonis Tanţa – apelează la un sistem de inteligenţă artificială pentru a „reboot-a” mitul lui Vlad Ţepeş/Dracula în context modern.
Tehnologic, ceea ce face Jude este mai puţin despre a obţine perfecţiune vizuală şi mai mult despre a expune limitele, glitch-urile şi „artificiile” IA-ului. Regizorul a ales intenţionat „cele mai vizibil false imagini generate” de IA pentru că le consideră poetice. Folosirea IA nu se opreşte doar la elementele generative vizuale – cum ar fi imagini sau secvenţe de film –, ci influenţează deciziile de montaj, stilul vizual şi chiar metafora filmului: IA devine vampir-parazit care „se hrăneşte” din creativitate.
Aplicarea concretă: în Dracula apar segmente cu imagini generate de IA, colaje, animaţii sau secvenţe hibrid, dar şi filmare live, autofocalizare care pare să „scape” regiei şi alte decizii de cameră care evocă un dezechilibru tehnologic-artistic.
Ce relevă asta pentru cinematografie? Arată că IA nu mai e doar instrument de post-producţie (corecţii de culoare, CGI tradiţional), ci devine parte activă din procesul narativ şi estetic: generator de idei, partener (sau adversar) creativ, dar şi element de comentariu.
Dracula lui Radu Jude
Implicaţii pentru viitorul cinematografiei
Pe baza modului în care Dracula a integrat IA, putem extrapola câteva direcţii pentru cinematografia viitorului:
- Creativitate hibridă: filmul sugerează faptul că regizorul şi IA-ul devin parteneri – sau mai exact parteneri tensionaţi. În viitor, vei vedea probabil mai mulţi creatori care vor colabora cu modele generative pentru concept-art, storyboard automatizat, scenarii variate în funcţie de prompturi, până la improvizaţii regizorale generate în timp real.
- Estetica erorii: Jude a ales intenţionat „greşelile” IA-ului (artefacte, erori de generare, cadre bizare) ca parte componentă a vizualului. Asta indică faptul că nu doar perfecţiunea contează, ci şi estetica imperfecţiunii. În viitor s-ar putea crea filme care valorifică glitch-ul, artefactul, bug-ul generativ — transformând limitele IA-ului în expresie artistică.
- Dislocarea graniţei între real şi generat: Dracula alternează filmare reală cu IA vizuală şi montaj care se joacă cu „ce e autentic, ce e generat”. În era streaming-ului şi a conţinutului digital, spectatorul va fi tot mai mult provocat să distingă ce moment e filmare tradiţională şi ce moment e generat. Aceasta poate duce la o cinematografie meta-reflexivă, care îşi asumă artificialul ca parte din discurs.
- Aspecte etice, de proprietate şi creativitate: prin dialogul filmului – regizorul care „dă” prompturi IA-ului şi IA care „parazitează” material existent – se ridică întrebări: cine e autorul? Cât din film e creaţie umană, cât e generată? În viitorul apropiat, aceste întrebări vor deveni standard în cinematografie, la fel cum au devenit deja în muzică sau artă digitală.
- Democratizarea şi explozia producţiei: utilizarea IA deschide uşi pentru creatorii cu bugete reduse să experimenteze vizual şi narativ la un nivel mai ridicat. Dacă Jude – cu un buget relativ modest – a integrat IA pentru a face ceva provocator, în viitor cine-ştie câţi tineri regizori vor produce filme „major” cu suport generativ.
Desigur, există şi capcane: supra-utilizarea IA poate duce la uniformitate vizuală, pierderea „vocii unice” sau la abuz de genul „toate filmele arată generativ”. Dracula însă sugerează cum instrumentul poate fi folosit ca meta-discurs: nu doar ce spui, ci cum îl spui tehnologic.
Dracula lui Radu Jude
Provocările tehnice şi estetice în „Dracula”
Utilizarea IA în Dracula nu a fost lipsită de provocări — şi tocmai aceste provocări oferă lecţii pentru industria tehnologică a filmului. Un exemplu: generarea imaginilor cu conţinut sensibil prin IA – filmul include astfel de tensiuni, iar Jude a recunoscut că a folosit software din surse diverse, uneori cu ocolirea restricţiilor, pentru a obţine imagini pe care sistemele obişnuite le refuzau. Aceasta ridică aspecte de reglementare, etică şi răspundere.
Alt exemplu: ecranul, montajul, estetica glitch-ului. Jude a optat pentru cadre unde autofocus-ul „îşi face capricii”, imagini dezaxate, montaj rupt – toate intenţionat. În filmarea comercială „normală”, astfel de erori sunt corectate; aici ele devin semn.
Mai mult, pentru spectatorul tehnologizat, scena de interacţiune dintre regizor, actor, IA şi public devine meta-ajustare: filmul nu doar foloseşte IA, ci reflectă asupra folosirii sale – „IA e un fel de Dracula: se hrăneşte pe alţii fără să ceară permisiunea”, spune Jude.
Din punct de vedere logistic, filmul e şi un test: cât de mult poţi să te bazezi pe instrumente generative când bugetul e limitat, când echipa e relativ mică? Dracula a fost realizat cu un buget de aproximativ 1,5 milioane de euro, dar a integrat elemente generative la un nivel vizibil.
Aceste realităţi ne învaţă: dacă vrei să foloseşti IA în cinematografie, nu e suficient să „arunci” un model generativ în producţie – e necesar să-l consideri ca partener estetic, să frânezi impulsul de a-l face „invizibil”, ci poate să-l expui, să-l supui la contestare, să-l incluzi în structura filmului.
Aşadar, în loc să analizez dacă „a plăcut sau nu” Dracula, rămân la ce contează pentru tine, ca cititor de tehnologie: filmul acesta e un semnal. E o demonstraţie că IA în cinematografie nu mai e „viitorul”, ci prezentul. Dar mai mult: nu trebuie să fie doar invizibilă şi „magică”, ci poate fi parte din discurs estetic, poate fi frântă, greşită, ironică. Dacă îţi pasă cu adevărat de cum evoluează filmmaking-ul tehnologic, urmăreşte ce a făcut Radu Jude: ai aici un model de film care nu simplifică utilizarea IA, ci o dramatizează, o ironizează şi o interoghează.
Ce urmează? Ai ocazia să reflectezi: cum ai vrea să folosești IA-ul la filmul tău – ca instrument invizibil sau ca partener ironic în creaţie?