Când am terminat Monster: The Ed Gein Story, am rămas cu senzația că am privit ceva ce n-ar trebui privit. Este genul de serial care nu doar te sperie, ci te răscolește în profunzime. Ryan Murphy și Ian Brennan, creatorii francizei Monster, au revenit după succesul uriaș cu Dahmer – Monster: The Jeffrey Dahmer Story și cu Monsters: The Lyle and Erik Menendez Story, dar de data aceasta au împins limitele mai departe, într-un teritoriu în care ficțiunea și realitatea se amestecă într-un mod greu de suportat emoțional.
Serialul îl are în rol principal pe Charlie Hunnam, o alegere surprinzătoare și inspirată. Actorul britanic, cunoscut mai degrabă pentru personajele dure din Sons of Anarchy sau The Gentlemen, reușește aici o transformare aproape completă. În pielea lui Ed Gein, Hunnam devine o fantomă vie – blând, aproape naiv uneori, dar totodată profund tulburător. Privirea lui spune mai mult decât toate dialogurile: e o combinație de teamă, confuzie și o tristețe care te face să înțelegi de ce un om poate ajunge o anomalie a propriei minți.
Serialul, care are opt episoade, urmează structura tipică a lui Murphy: o estetică impecabilă, o coloană sonoră ce amplifică tensiunea și o fascinație pentru monstruozitatea umană. Însă, spre deosebire de alte producții true crime, aici accentul nu cade doar pe faptele abominabile, ci pe ceea ce le precede — boala, trauma și neputința unei societăți de a le înțelege.
Influențele horror care străbat serialul
Monster: The Ed Gein Story e o adevărată capsulă culturală a horror-ului american. Murphy și regizorii episoadelor – între care se remarcă Paris Barclay și Jennifer Lynch – împletesc realitatea cu mitologia cinematografică a genului. În serial există trimiteri clare la filme precum Psycho (1960) de Alfred Hitchcock, The Silence of the Lambs (1991) și The Texas Chain Saw Massacre (1974).
Hitchcock, interpretat de Tom Hollander, apare într-un episod memorabil, în care discută cu Anthony Perkins (jucat de un tânăr actor britanic, George MacKay), sugerând că inspirația pentru Norman Bates vine direct din cazul Gein. Este o scenă fascinantă, care transformă criminalul într-un mit cultural — o sursă involuntară pentru întreaga estetică a groazei moderne.
La fel, elemente din The Silence of the Lambs sunt omniprezente. Scenele cu măști de piele, cu obsesia pentru transformare și identitate, trimit direct la Buffalo Bill, personaj inspirat parțial din faptele lui Gein. Iar The Texas Chain Saw Massacre devine ecoul cel mai evident: lanțurile, trofeele și, mai ales, atmosfera rurală sufocantă a statului Wisconsin.
Totuși, serialul are inteligența de a nu copia aceste filme, ci de a le închide într-un cerc al reverenței. Murphy nu vrea să refacă horror-ul, ci să-l disloce, să-l arate ca pe o consecință culturală a groazei reale generate de Ed Gein.
Între realitate și ficțiune: cât de adevărat este totul?
Serialul se bazează pe fapte reale, dar își permite libertăți majore. În realitate, Ed Gein a ucis două femei: Bernice Worden, în 1957, și Mary Hogan, în 1954. A recunoscut crimele fără rezistență, iar ceea ce a urmat a îngrozit America. În casa lui au fost descoperite trofee făcute din pielea și oasele femeilor dezgropate din cimitirul local. Printre acestea: măști umane, boluri din cranii, chiar și o centură făcută din mameloane.
Totuși, serialul adaugă straturi de ficțiune: o relație romantică și morbidă cu Adeline Watkins (interpretată de Lily Rabe), o femeie care în realitate a existat, dar cu care Gein nu a avut decât o prietenie scurtă. În producția Netflix, Watkins devine un soi de catalizator psihologic, cea care îl împinge spre abis.
Alte scene – cum ar fi uciderea fratelui său Henry, colaborarea imaginară cu agenții FBI în prinderea lui Ted Bundy, sau omorul unei asistente în spital – sunt ficțiune pură. Ryan Murphy și scenariștii folosesc aceste invenții ca pe o modalitate de a intra în mintea lui Gein, de a transforma realitatea într-o halucinație continuă.
Interesant este și modul în care serialul se joacă cu percepția temporală: unele scene sunt vis, altele halucinații cauzate de schizofrenie. Publicul e lăsat deliberat în ceață, ceea ce amplifică starea de neliniște.
Dincolo de libertățile artistice, detaliile medicale și comportamentale sunt tratate cu o exactitate rară pentru genul true crime. Boala lui Gein, diagnosticată ca schizofrenie paranoică, este redată prin scene care alternează luciditatea cu deliriul. Vocea lui Hunnam, studiată după un interviu audio real de 70 de minute al lui Gein, adaugă o autenticitate tulburătoare.
Între monștri și oameni – despre dualitatea bolii
Ceea ce diferențiază acest serial de alte portrete de criminali în serie este modul în care abordează dualitatea dintre vină și boală. Ed Gein nu e tratat doar ca un monstru, ci și ca un om prizonier al propriei minți. A fost crescut de o mamă religioasă și abuzivă, Augusta Gein (jucată magistral de Laurie Metcalf), care i-a inoculat o frică maladivă de femei și o rușine obsesivă față de sexualitate. Relația dintre ei e una dintre cele mai apăsătoare din serial: nu violența fizică, ci teroarea emoțională permanentă e cea care descompune sufletul copilului.
Pe măsură ce povestea avansează, Gein devine tot mai izolat, pierzând contactul cu realitatea. Serialul nu-l absolvă de vină, dar îți oferă un context. Vezi un om care se prăbușește lent, și, oricât de greu ar fi să recunoști, ajungi să-l înțelegi. Nu să-l scuzi — ci să-l înțelegi.
Într-un fel, Monster: The Ed Gein Story devine o poveste despre boală, nu doar despre crimă. Despre cum lipsa tratamentului, a empatiei și a unui sistem medical funcțional poate transforma o tulburare într-un dezastru uman. Este o reflecție amară asupra felului în care societatea americană a anilor ’50 a preferat să ignore simptomele evidente ale unei minți care ceda, până când era prea târziu.
Unul dintre cele mai puternice momente vine spre final, când Gein, internat în spitalul de boli mintale, își imaginează că discută cu propria mamă, în timp ce vocea ei se contopește cu cea a medicului. Nu mai știi dacă asculți o confesiune sau o halucinație. E acolo esența serialului: un om care nu mai poate distinge între realitate și delir.
Concluzie: empatie în fața monstruozității
Este greu să recunoști, dar după opt episoade, am simțit empatie pentru Ed Gein. Nu pentru faptele lui — acelea rămân oribile, imposibil de justificat —, ci pentru omul pierdut în boala lui. Schizofrenia îl rupe de lume, îl transformă într-o oglindă spartă. În spatele ororilor se află o minte fragmentată, un copil traumatizat, un adult incapabil să se mai întoarcă la realitate.
Monster: The Ed Gein Story e mai mult decât un serial despre un criminal. Este o radiografie a umanității în colaps. Ryan Murphy îți arată nu doar ce a făcut Gein, ci de ce a ajuns acolo. Te obligă să privești în abis, dar și să te întrebi dacă nu cumva abisul seamănă, uneori, prea mult cu noi înșine.
Și, deși știu cât de greșit sună, am empatizat cu el. Pentru că Ed Gein nu e doar un simbol al răului, ci și al fragilității psihice duse la extrem. Serialul te lasă cu o senzație de vinovăție – pentru că, în ciuda ororilor, ajungi să înțelegi un monstru care, în fond, a fost mai întâi un om bolnav.