„Black Phone 2” este un exercițiu de teroare psihologică și estetică retro, unde trauma devine scenografie. Un exercițiu care n-a funcționat.
Black Phone 2 – când nostalgia horrorului clasic înghite originalitatea
Am așteptat Black Phone 2 cu o nerăbdare greu de disimulat. Primul film al lui Scott Derrickson, lansat în 2022, mi s-a părut una dintre cele mai inteligente reinterpretări ale genului horror modern — un amestec de realism social, tensiune psihologică și supranatural bine dozat. Ethan Hawke, în rolul lui The Grabber, era absolut magnetic: un personaj care, prin tăcere și prezență, reușea să inspire frică autentică, fără să cadă în grotesc. De aceea, atunci când am intrat în sala de cinema pentru Black Phone 2, speram să-l regăsesc pe același antagonist enigmatic, pe același Derrickson preocupat de traume, copilărie și cruzimea ascunsă în suburbii. În schimb, m-am trezit într-o copie fidelă a universului Nightmare on Elm Street, lipsită de propria identitate.
De la thriller psihologic la pastişă horror
Dacă Black Phone era o poveste despre abuz și reziliență, ascunsă într-un ambalaj horror elegant, Black Phone 2 pare că a renunțat la orice subtilitate. Deși scenariul este semnat din nou de C. Robert Cargill, colaboratorul constant al lui Derrickson, filmul alunecă într-o direcție previzibilă, trădând propria estetică.
Ceea ce în primul film era o lume închisă, claustrofobică și plină de tăceri, aici devine un spectacol vizual supraîncărcat. Atmosfera realistă a suburbiei anilor ’70 este înlocuită de o serie de vise sumbre, halucinații și reveniri din morți, care aduc mult prea mult cu estetica lui Freddy Krueger.
Evident, influența seriei Nightmare on Elm Street nu e un lucru rău în sine — horrorul modern trăiește, până la urmă, din dialogul cu clasicii genului. Dar în Black Phone 2, totul devine atât de transparent încât e imposibil să nu ai impresia că vizionezi un remake neasumat.
Secvențele de coșmar, decorurile distorsionate și chiar dinamica dintre victime și agresor par scoase din manualul lui Wes Craven, fără însă a avea acea ironie sau acel meta-comentariu care făceau din Freddy un monstru iconic. The Grabber pierde astfel orice mister — e redus la o umbră fără motivație, un ecou al unui villain mai celebru.
Ethan Hawke, sub masca unei scriituri confuze
Ceea ce m-a frustrat cel mai mult la Black Phone 2 nu este neapărat lipsa de originalitate, ci felul în care filmul irosește talentul lui Ethan Hawke. În primul film, actorul reușea să creeze un personaj care funcționa pe două niveluri: criminal și simbol al fricii colective. În al doilea, The Grabber revine într-o formă forțată, aproape spectrală, ca o prezență care bântuie visele celor rămași în viață — exact ca Freddy Krueger.
Hawke joacă impecabil, dar scenariul nu-i oferă spațiu pentru nuanțe. Masca nu mai ascunde trauma sau nebunia, ci doar repetă gesturi și replici care amintesc de filmul original.
În schimb, Black Phone 2 aduce în prim-plan personaje secundare slab conturate, interpretate corect dar neconvingător de Mason Thames (revenit ca Finney) și Madeleine McGraw (Gwen). Relația dintre ei, care în primul film pulsa de iubire și disperare, devine aici schematică, un pretext pentru a relua tema „copilului curajos care sfidează moartea”.
Regizorul pare mai preocupat de efecte vizuale și scene de groază spectaculoase decât de dezvoltarea psihologică. Există secvențe în care Hawke își reia rolul doar pentru a-l vedea pe The Grabber transformându-se într-un simbol de coșmar, lipsit de orice dimensiune umană. Un fel de „Freddy reîncarnat”, dar fără umorul macabru sau carisma perversă a originalului.
Horrorul de atmosferă dispare sub zgomotul de fundal
Din punct de vedere vizual, filmul e impecabil: Derrickson știe cum să folosească spațiul, cum să creeze tensiune prin culoare și prin montajul fragmentar. Dar estetica nu mai servește emoției, ci doar șocului. Ceea ce în primul film era un slow burn horror, construit pe tensiune psihologică, în Black Phone 2 devine un carusel de sperieturi previzibile.
Scena cu telefonul care sună, odinioară un simbol al comunicării dintre lumi, este folosită aici de nenumărate ori până la epuizare. De la o metaforă a traumei și a vinovăției, ajungem la un simplu truc scenografic. Tonul general se mută de la introspecție la spectacol. Derrickson pare că vrea să concureze cu estetica Conjuring sau Insidious, dar pierde tocmai acel sentiment de neliniște autentică care făcea Black Phone special.
Există totuși momente în care regizorul reușește să revină la sensibilitatea care l-a consacrat: o secvență scurtă în care Finney revine în casa copilăriei, o discuție între frați care amintește de umanitatea primului film. Dar aceste fragmente sunt înecate rapid de o avalanșă de efecte sonore și imagini care nu mai lasă loc emoției.
Concluzie
Black Phone 2 este o continuare care ar fi putut adânci universul întunecat al primului film, dar în schimb îl simplifică până la caricatură.
E un film corect realizat tehnic, susținut de o coloană sonoră intensă și de imaginea densă a lui Brett Jutkiewicz, dar fără sufletul care făcea din original un mic clasic contemporan.
Pentru un fan al lui Ethan Hawke — cum sunt eu — filmul e o dezamăgire dublă: actorul dă tot ce poate, dar este prins într-o poveste care nu-l mai servește. Mi-aș fi dorit să-l revăd pe The Grabber, nu pe un Freddy Krueger reciclabil, lipsit de complexitate. Derrickson avea șansa să continue o poveste despre frică, vinovăție și eliberare. În schimb, a ales să ne ducă într-un vis prost scris, în care realul și fantasticul se amestecă fără coerență.
La final, Black Phone 2 nu sună ca un apel din lumea de dincolo, ci ca un ecou obosit al unui film care ar fi trebuit să rămână singular — salvat doar, ironic, de umbrele sonore ale unei trupe care a știut întotdeauna să transforme frica și alienarea în artă: Pink Floyd.