Am văzut în cinematograf Tron: Ares, distribuit de Forum Film România, şi am ieşit din sală cu un sentiment amestecat: pe de o parte, fascinată de spectacolul vizual şi sonor, pe de altă parte, conştientă că povestea nu a reuşit să depăşească limitele unui scenariu previzibil. Este genul de film care îţi oferă tot ce aştepţi de la o producţie science-fiction de anvergură — lumi digitale, efecte spectaculoase, personaje enigmatice — dar nu reuşeşte să aducă acea doză de originalitate care să-l facă memorabil dincolo de imagine.
Regizat de Joachim Rønning, Tron: Ares îl are în rolul principal pe Jared Leto, alături de Greta Lee, Evan Peters, Jodie Turner-Smith şi Jeff Bridges, care revine într-o apariţie simbolică drept Kevin Flynn. Continuând universul început în 1982 cu Tron şi reluat în 2010 cu Tron: Legacy, noul film încearcă să ducă mai departe dilemele despre relaţia om–tehnologie, inteligenţa artificială şi graniţa tot mai fragilă dintre real şi digital.
Spectacolul vizual și sonor, punctul forte incontestabil
Oricât ai vrea să analizezi filmul prin prisma narațiunii sau al mesajului, adevărul e că Tron: Ares îţi taie respiraţia mai ales prin imagine. Fiecare cadru e gândit meticulos: contrastele dintre albastrul rece al reţelei digitale şi roşul intens al lumii lui Ares creează o estetică hipnotică. Decorurile, costumele şi designul vehiculelor sunt o desfătare vizuală — rafinate, geometrice, uneori aproape abstracte.
E un film care cere să fie văzut pe un ecran mare, ideal într-o sală IMAX. Experienţa sonoră amplifică această imersiune: efectele audio te învăluie, iar muzica semnată de Trent Reznor şi Atticus Ross (cunoscuţi pentru colaborările lor intense, atmosferice) e o continuare inspirată a moştenirii lăsate de Daft Punk în Tron: Legacy. Sunetul are o profunzime fizică, aproape palpabilă, iar pulsul ritmic al coloanei sonore îţi transmite senzaţia că eşti prins în interiorul unui sistem de date care respiră.
Pentru mine, momentele de acţiune — luptele dintre programe, cursele de „Light Cycles”, confruntările energetice — au fost cele care mi-au lăsat senzaţia de spectacol total. Poate că naraţiunea are sincope, dar vizualul compensează tot. Într-un sens, Tron: Ares e mai aproape de un poem cinematografic despre digital decât de un film de acţiune clasic.
Poveste și personaje: între simbol și previzibilitate
Sub acest înveliș spectaculos se ascunde însă o poveste destul de familiară. Ares, program creat de Julian Dillinger (interpretat de Evan Peters), este primul construct digital conceput să interacționeze cu lumea reală. Ideea, fascinantă în teorie, e tratată în manieră convențională: Ares evoluează de la simplă unealtă la entitate conștientă, capabilă de emoție, revoltă și reflecție. Tema „creației care depășește controlul creatorului” este veche, de la Frankenstein până la Ex Machina, iar filmul o abordează cu multă ambiție vizuală, dar prea puțină profunzime narativă.
Jared Leto livrează o interpretare reținută, uneori distantă, potrivită pentru un personaj care nu este nici om, nici mașină. Greta Lee, în rolul Evei Kim — directoarea companiei ENCOM — aduce o prezență umană solidă, echilibrând recele perfect digital al lui Ares cu fragilitatea și moralitatea umană. Jeff Bridges, în apariția sa scurtă, oferă un moment de nostalgie pentru fanii vechilor filme, dar și o ancoră tematică: el este simbolul creatorului care și-a pierdut controlul asupra propriei invenții.
Problema principală rămâne scenariul. Dialogurile sunt adesea rigide, iar momentele de introspecție se pierd în explozia de efecte vizuale. Se simte o lipsă de risc, ca și cum filmul ar fi fost construit pe o rețetă deja verificată: erou digital, conflict cu sistemul, confruntare finală, lecție despre umanitate.
Tron: Ares și reflecția asupra inteligenței artificiale
Totuși, nu poți ignora tema centrală: Tron: Ares vorbește despre inteligența artificială într-un moment istoric în care subiectul este mai actual ca oricând. Filmul ridică întrebări despre ce înseamnă să fii conștient, despre etica în crearea sistemelor autonome și despre consecințele conectării totale dintre om și mașină.
Ares devine metafora pentru AI-ul contemporan — un program care învață, se adaptează și, în cele din urmă, scapă de sub controlul celui care l-a conceput. Pelicula explorează, chiar dacă timid, frica și fascinația umană față de propria creație: dorința de a depăși limitele biologice și teama de a fi înlocuit de propria tehnologie.
Deși filmul nu merge foarte departe în dezvoltarea acestor teme, ele rămân pregnante și dau consistență emoțională unui spectacol altfel dominat de efecte. Rønning sugerează subtil că viitorul omenirii nu va fi despre lupta om–mașină, ci despre învățarea conviețuirii între cele două.
Concluzie: frumusețe digitală, emoție umană incompletă
Tron: Ares e un film care trebuie văzut pentru ceea ce oferă, nu pentru ceea ce promite. Este o experiență audiovizuală memorabilă, o demonstrație tehnologică impresionantă și o reflecție superficială, dar necesară, despre era digitală în care trăim. Nu reușește să atingă echilibrul perfect între spectacol și profunzime, dar are momente în care magia cinemaului se simte autentic.
Dacă iubești filmele care arată impecabil, cu un design vizual inovator și un sunet care îți vibrează în piept, Tron: Ares e pentru tine. Dacă, însă, cauți o poveste care să te surprindă sau un mesaj care să te urmărească mult după proiecție, s-ar putea să pleci cu impresia că ai văzut o lume perfectă… dar goală în interior.
Rămâne totuși un film care merită experiența cinematografului — o călătorie în inima tehnologiei, unde strălucirea neonului ascunde un adevăr familiar: și în lumea digitală, omul rămâne cea mai imprevizibilă piesă a sistemului.