Franciza Predator revine cu un nou capitol, Predator: Ținuturi sălbatice (Predator: Badlands), regizat de Dan Trachtenberg, același cineast care a revitalizat universul cu succesul Prey din 2022 (INTERVIU cu actrița principală din „Prey” poți citi chiar AICI).
De această dată, însă, Trachtenberg pare că a pierdut din intensitatea și seriozitatea care l-au consacrat. Filmul își propune să aducă o perspectivă nouă, plasând acțiunea pe o planetă ostilă, Genna, unde un tânăr prădător, Dek (interpretat de Dimitrius Schuster-Koloamatangi), încearcă să-și dovedească valoarea în fața clanului său. Premisa are potențial, însă execuția lasă adesea senzația unui film care nu-și mai cunoaște tonul.
Trachtenberg încearcă o reinterpretare a mitologiei Predator, oferind o privire din interiorul rasei Yautja. Totuși, în locul terorii pure și al sentimentului de vânătoare necruțătoare care defineau originalul din 1987, regizorul aduce o abordare mai „umanizată”, uneori chiar jucăușă. Dek, „rățușca cea urâtă” a clanului, se confruntă nu doar cu monstrul suprem – Kalisk, o creatură aparent invincibilă – ci și cu propriile limite. Problema e că această vulnerabilitate, în combinație cu glumele inserate forțat, transformă povestea într-una surprinzător de ușoară pentru o franciză care ar trebui să inspire teamă, nu zâmbete.
Un univers spectaculos, dar un ton dezechilibrat
Elle Fanning o interpretează pe Thia, un android deteriorat, lipsit de picioare, care îl ajută pe Dek să navigheze prin peisajul periculos al planetei Genna. Deși conceptul e fascinant, personajul ei alunecă între ironie și dramatism într-un mod incoerent. Fanning are și rolul unui al doilea android, Tessa, o versiune rece și calculată, angajată de corporația Weyland-Yutani să captureze monstrul Kalisk. Această dublă interpretare ar fi putut fi una dintre cele mai puternice componente ale filmului, dar scenariul semnat de Patrick Aison risipește tensiunea în scene de acțiune previzibile și momente de umor involuntar.
Din punct de vedere vizual, Predator: Ținuturi sălbatice arată excelent. Directorul de imagine Jeff Cutter construiește o lume exotică și amenințătoare, plină de plante carnivore, prădători necunoscuți și un relief care respiră pericol. Cu toate acestea, estetica impecabilă nu compensează pentru lipsa de substanță. Când vezi un Predator glumind sau cooperând amical cu un android sarcastic, e clar că filmul a pierdut contactul cu esența crudă și tensionată a universului original.
Un Predator domesticit
Ceea ce odinioară era simbolul fricii absolute — un vânător invizibil, implacabil, inteligent — devine aici o creatură pe jumătate simpatică, lipsită de acea forță primală care făcea din Predator o legendă. Dek este construit ca un antierou vulnerabil, dar filmul îl tratează mai degrabă ca pe un personaj de animație care învață lecții morale despre curaj și colaborare. Relația lui cu Thia aduce uneori mai mult a poveste de prietenie improbabilă decât a confruntare letală.
Trachtenberg a declarat că a vrut să ducă franciza într-o direcție nouă, dar această tentativă de reinventare are un preț mare: dispare misterul, dispare frica, dispare acel sentiment de „nu știi ce te pândește în întuneric”. Chiar și momentele violente — care sunt destule — par îmblânzite de ratingul PG-13, un compromis care lovește direct în ADN-ul seriei.
Concluzie: vânătoare ratată
Predator: Ținuturi sălbatice este un film ambițios, cu idei interesante și o distribuție solidă, dar care nu reușește să atingă gravitatea și intensitatea clasicului Predator din 1987. În loc să te țină cu respirația tăiată, te face să ridici din sprânceană la glumele copilărești și la tonul indecis. Elle Fanning își face treaba onorabil, iar Dimitrius Schuster-Koloamatangi aduce o notă umană neașteptată, dar nu suficientă pentru a salva filmul.
Ceea ce trebuia să fie o reîntoarcere la instinctele primare ale vânătorii devine, paradoxal, o poveste despre prietenie și empatie într-un univers care n-ar fi trebuit să lase loc pentru așa ceva. În final, Predator: Ținuturi sălbatice e un film bine filmat, dar slab vânat – un capitol care demonstrează că uneori, când încerci să înmoi o legendă, riști să o dezarmezi complet.
Cum ziceam mai sus, Trachtenberg a declarat că a vrut să redea seria publicului care a crescut cu ea, dar și noilor generații care o descoperă acum: „Predatorul e o oglindă. Nu doar ne vânează, ci ne obligă să ne vedem așa cum suntem – vulnerabili, dar și capabili de curaj extrem”.
Înțeleg intenția lui Trachtenberg, totuși, în ciuda atmosferei promițătoare și a conceptului post-apocaliptic interesant, filmul mi s-a părut pe alocuri cam „silly”. Unele replici și momente de umor par scoase dintr-un film pentru adolescenți, cu glume forțate care taie complet tensiunea scenelor de vânătoare. Predatorul însuși, care altădată inspira teroare pură și un respect instinctiv, pare acum mai degrabă o caricatură a propriei sale legende — lipsit de acea forță animalică și inteligență rece care îl făceau o creatură cu adevărat feroce. În loc să te facă să simți frica brută din jungla originalului, noul film te lasă uneori cu impresia că universul Predator a fost domesticit, pierzând din intensitatea și gravitatea care îl defineau.
Cu toate astea, Predator: Ținuturi Sălbatice, distribuit de Forum Film, este o premieră foarte așteptată a toamnei si poți vedea filmul SF începând cu 5 noiembrie în cinema.