Săptămâna trecută, mai exact în intervalul joi-sâmbătă (26-28 iunie 2025), s-a întâmplat prima ediție a Odyssea Rock Fusion Festival, concret cea mai nouă desfășurare de forțe foarte rock din peisajul românesc nișat pe astfel de evenimente.
Evident, nu aveam cum să lipsesc, mai ales că rar mi se întâmplă să nu bifez vreun festival sau vreun concert rock. În plus, să ratez să văd una dintre trupele mele de suflet, Die Krupps, mi se părea de neconceput. Așadar, m-am alăturat unei găști de prieteni și dusă am fost către Venus, stațiunea de la malul mării care a găzduit Odyssea Rock Fusion Festival.
Cum a fost la Odyssea Rock Fusion Festival
Întâi de toate, câteva cuvinte despre locul ales pentru Odyssea Rock Fusion Festival. Venus, un fel de „space, the final frontier”
Ce-i drept, dacă ar fi ținut de mine, aș fi evitat stațiunea Venus drept locul unde se organizează un astfel de festival, de vreme ce stațiunea nu pare sub nicio formă făcută pentru așa ceva. Cât vezi cu ochii, familii cu copii, poate pensionari și oameni care nu par să aibă mare legătură cu rock-ul.
Unde mai pui că mi-a fost dat să aud la tot pasul comentarii despre cum muzica e prea tare și disturbă liniștea de care veniseră să se bucure cei mai sus menționați. Iar dacă te gândești că așa-i înveți și pe alții rock, te înșeli amarnic – mai abitir îi convingi să nu-și schimbe niciodată gusturile muzicale, asociind genul muzical cu gălăgia care „le-a stricat” vacanța aia tihnită la care se visa: mai un grătărel, mai o manea, mai un zaibăr cinstit, înțelegi ideea.
Cât despre stațiunea Venus, în sine, peisaj dezolant ca după un bombardament atomic în care au mai supraviețuit vreo câțiva turiști. Șezlonguri goale, hoteluri desprinse din epoca de tristă amintire (cu minime renovări sau hai să le zic „spoieli” pe sistemul „decât să mături mai degrabă dai cu var”), plimbă tava unde, surprinzător, aveai loc la mese (asta nu-i rău, dar demonstrează ce era de demonstrat), ba chiar ți-l alegeai, clădiri dărăpanate, lipsa iluminatului stradal și o plajă atât de mare încât nu vedeai marea de la marginea ei și puteai să juri că-i deșert, nicidecum plajă. Cam așa ar fi arătat Dune după o lună în Vaslui, cel mai probabil – fără nicio reavoință față locuitorii acestui județ, dar așa e gluma, așa o las și eu.
Dar să ne întoarcem la subiectul principal, și anume Odyssea Rock Fusion Festival, care m-a făcut să vizitez, până la urmă, și Venus – lucru pe care nu l-aș fi făcut nici plătită altminteri.
Fiindcă vorbim despre prima ediție a festivalui și, cel mai probabil, încă este nevoie de feedback din partea mea și a celorlalți care au călcat pragul Odyssea Rock Fusion Festival, am să fiu blândă, mai ales că, făcând o medie, matematica iese bine de tot pe plus.
Ceea ce mi-a atras atenția încă de la început a fost numărul mic al oamenilor de la intrare. Gestionarea unui flux mare de invitați ar fi necesitat cel puțin vreo cinci oameni pentru a evita, în căldura aia sufocantă, cozile de la intrare. Însă, să sperăm că a doua ediție va rezolva această problema, mai ales ținând cont de faptul că, la anul, numărul celor prezenți s-ar putea să fie un pic mai mare decât cel de anul acesta.
O privire din interiorul festivalului: despre spațiu, mâncare, bere și alte lucruri care te-ar putea interesa
Și, pentru că tot am adus vorba despre numărul celor prezenți, foarte probabil ca perimetrul festivalului să fi fost un pic prea mare pentru publicul prezent, însă m-am bucurat destul de mult de aerisirea care s-a simțit atât în festival, cât și la cozile de bere, suc, apă, mâncare sau cardurile menite pentru a-ți achiziționa de-ale gurii.
Pot să pun asta în spiritul organizării bune întrucât în festival existau mai mult decât suficiente chioșcuri de unde să-ți reumpli stomacul cu ce vrei tu, ba chiar având parte de diversitate de produse, fie ele lichide sau pentru a potoli foamea, de calitate decentă spre bună. Da, vorbesc despre bere la halbă neîndoită – știu că la asta te gândeai, rockere!
Ba chiar țin să laud decizia de a adopta metoda cu cardul încărcat cu bani de la început cu ce sumă vrei tu, din care îți puteai achiziționa orice de la standuri. O metodă simplă care m-a ajutat să nu mai stau să număr bani, să număr rest, să mă complic. Iar cum eu am fost mereu omul eficienței, chestiunea asta s-a înscris cu succes în categoria: bingo!
Tot în perimetru, mai exact fix în mijloc, o zonă generoasă de mese cu bănci și mese pe sistemul Oktoberfest, unde puteai sta liniștit ca pensionarul și să trăncănești cu prietenii cât îți bei berea, sucul și mănânci micul, scoicile sau gogoașa.
Și, pentru că tot veni vorba, am observat un fenomen foarte amuzant, dar și un pic trist. Cei veniți la concert au preferat, în marea lor majoritatea, să stea mai degrabă la mese decât în fața scenei pentru trupele pentru care au plătit bilet. Un fel de ieșire în oraș, la terasă, dar pe „bogăție”, dacă este să te gândești la banii dați pe abonament ca să nu vezi concertele, doar să le auzi.
Hei, Odyssea Rock Fusion Festival, în spirit de glumă, vă rog ca la anul să le faceți oamenilor un strop de bine și să așezați insula de mese, scaune și umbrele fix în buza scenei, ca să se vadă și concertele, nu numai spatele vecinului de la masa de alături, iar trupele să nu mai sufere de singurătate pe scenă.
În apărarea lor, a celor mai leneși dintre noi, spun că, ce-i drept, până se ducea soarele la culcare, statul în fața scenei putea deveni copleșitor în caniculă, mai ales că, imediat ce s-a mai domolit arșița, populația rock a catadicsit, deși nu total, să se îndrepte către scenă. Probabil că fix din acest motiv, Die Krupps, principalul meu motiv pentru care am ales să merg la acest festival, nu a avut parte decât de o mână de oameni în față, cu mine cu tot. Sau poate sunt eu prea nișată muzical, cine poate ști?
Cele trei zile de festival: cu un lineup decent, sonorizare bună și două scene destul de generoase
Întru diversitate, Odyssea Rock Fusion Festival s-a prezentat cu două scene, așezate, ce-i drept, un pic cam aproape una de alta, însă cum nu izvora din ele muzica în același timp, nu s-a transformat într-un factor de stres auditiv.
La modul cel mai cinstit că, la început, m-am întrebat de ce este nevoie de două, dar pe sistemul „lasă să fie, decât să nu fie”, mi-am dat imediat singură răspunsul: așa s-a putut respecta orarul de intrare al trupelor aproape în stil elvețian, ceea ce s-a și întâmplat, toată lumea intrând la secundă pe scenă.
Evident, în lipsa celei de-a doua, lucrul acesta ar fi fost imposibil: știm că este nevoie de timp pentru a schimba instrumentele de la trupă la trupă și astfel s-a evitat atât întârzierea, cât și timpii morți. Așadar, bravo, Odyssea Rock Fusion Festival!
Scopul scenei cu numărul doi? Band Clash, cu alte cuvinte o șansă destul de faină pentru trupele tinere de a-și pune ceva frumos la CV, de a căpăta curaj, experiență, poate chiar și niște fani.
Prima seară
În prima seară, senzația absolută pentru mine a fost reprezentată de Phil Campbell and The Bastard Sons, continuarea firească a Motorhead, în lipsa regretatului Lemmy. Nu numai că l-am simțit pe domnul Kilminster acolo, sus, pe scenă, dar atmosfera creată a fost una demnă de scos orice iubitor de masă și scaun din amorțeală. Cum a ieșit, vezi mai jos:
În aceeași seară au cântat și-ai noștri de la Alternosfera (probabil toate melodiile pe care le au – și nu au puține-, ceea ce nu-i deloc un lucru rău pentru fanii lor).
Rhapsody of Fire (sau Rhapsody și-atât pentru cei care nu-s la curent cu rebrandingul) au reușit, la rândul lor, să zburlească niște fire de păr de pe mână, mai ales când „l-au adus pe scenă” (nu vă speriați, strict în spirit) pe Sir Christopher Lee cu care trupa a cântat, la un moment dat, piesa „The Magic of the Wizard’s Dream”.
A doua seară
A doua seară a fost cea a românilor de la Trooper care, din câte deja știi (mai ales dacă ai ajuns până aici cu cititul) au reușit să anime atmosfera cu melodiile pentru care se duce toată lumea la Sala Palatului.
La rândul lor, austriecii de la Vision of Altantis au impresionat prin vestimentanție, un soi de pirați moderni, dar puțin steampunk, principalul motiv pentru care m-au convins să merg mai aproape de scenă și să observ mai bine ce se întâmplă.
Nu în ultimul rând, Hammerfall, headline-ul serii de vineri, au trezit nostalgii ale unei adolescențe care pare din ce în ce mai departe de noi.
A treia seară
Trebuie să recunosc că, pentru mine, cea de-a treia seara a fost cea care a contat cel mai mult, luând în calcul că, așa cum menționam anterior, venisem să văd Die Krupps, introduși în lineup un pic cam prea devreme pentru câtă istorie au făcut băieții.
Pentru cine nu știe despre ce este vorba, trupa este una de referință, alături de Laibach, atunci când vorbim despre cine i-a influențat pe cei de la Rammstein. Așadar, devine imposibil să nu vrei să vezi și să auzi de unde a început toată nebunia industrială „made in Germany”.
Imediat după Die Krupps au intrat (tot) ai noștri de la Dirty Shirt unde, la modul cel mai sincer, s-a rupt bula de letargie a publicului. Nici nu mă așteptam altfel, dacă stau să mă gândesc la faptul că ei au știut mai mereu cum să transforme cel mai apatic om într-un țopăitor de cursă lungă.
Gata încălziți de Dirty Shirt, rockerii s-au dezlănțuit mai apoi pe muzica ironică a celor de la Nanowar of Steel unde, ca la orice concert al lor, s-a învățat și un pic de italiană, însă nu neapărat aia care te ajută să te descurci dacă mergi în Italia la muncă sau în vacanță.
Nu în ultimul rând, Stratovarius a încheiat atât seara, cât și festivalul, concert urmat de un foc de artificii destul de îmbucurător ochiului.
În mod absolut clar, mi-ar plăcea ca Odyssea Rock Fusion Festival să continue să existe și în viitor. De ce? Pentru prima ediție, n-a fost rău deloc. Sunt absolut sigură că există loc de îmbunățiri, însă niciun festival care acum e mare n-a fost perfect de la început, important fiind să se accepte feedback și să se țină cont de sugestii, ceea ce sunt sigură că se va întâmpla.
În plus, România are nevoie de artă, de muzică bună și de oameni de calitate, în oceanul ăsta fără fund îmbâcsit cu analfabetism funcțional, mârlănie și repulsie față de orice act cultural. Să ne vedem sănătoși și la anul și felicitări tuturor celor care și-au rupt din timpul lor să arate stațiunii Venus că există viață și după muzica de calitate îndoielnică cu care era obișnuită.