Festivalul EERA – East European Rock Alliance a avut loc la București, mai exact la Arenele Romane, în zilele de 31 octombrie și 1 noiembrie 2025, iar cap absolut de afiș, cel puțin din punctul meu de vedere, au fost cei de la Lacrimosa.
E drept, nu mi se întâmpla să văd pentru prima oară trupa, ci mai degrabă a treia oară, primele două dăți având oportunitatea să mă bucur de show-urile lor la Sibiu, ambele concerte la Artmania. Totuși, nici a treia oară n-aveam cum să ratez, așa cum nu o voi face, în măsura în care voi putea, nici dațile viitoare, dacă ele se vor întâmpla.
Așadar, probabil că această recenzie de festival, chiar dacă din perspectiva unui jurnalist acreditat, va deveni una dintre cele mai personale, în ceea ce mă privește, dată fiind iubirea eternă pe care o port pentru Lacrimosa încă din perioada liceului, care nu s-a diminuat câtuși de puțin nici astăzi, la 20 de ani distanță, așa cum s-a întâmplat în cazul altor trupe.
Însă, înainte de toate, să povestim un pic despre EERA – East European Rock Alliance și ce trupe ai ratat dacă se întâmplă să nu fi venit.
Lacrimosa la EERA – East European Rock Alliance / Foto: Iulia Kelt (Playtech)
Cine a cântat pe scena de la festivalul EERA – East European Rock Alliance
Așa cum deja era deja știut în program și cum a anunțat, de altfel, și redacția noastră înainte, în seara zilei de 31 octombrie 2025 au urcat pe scenă formațiile The Voodoo Child (din România), Harmăsar (Republica Moldova), Thy Catafalque (din Ungaria), Łydka Grubasa (din Polonia) și, într-un final, headliner-ul serii, Haggard (din Germania).
Ulterior, în seara zilei de 1 noiembrie 2025, rockerii veniți la event s-au putut bucura de My Own Abyss (din Polonia), Black Row (din Cehia), Heľenine Oči (din Slovacia), Dirty Shirt (din România, deși nu mai au nevoie de nicio prezentare), urmați, evident, de Lacrimosa (din Germania noastră cea de toate zilele, cea care ne-a dat atâtea trupe absolut minunate de-a lungul anilor).
Dincolo de lineup, a existat inclusiv competiția EERA Young Talent Contest. Evenimentul a avut misiunea de a promova diversitatea culturală, colaborarea artistică și schimbul de experiență între tinerii muzicieni din Europa. EERA a reunit în acest an 130 de trupe din șase țări, dintre care aproximativ 90 au îndeplinit criteriile de eligibilitate și au intrat oficial în competiție. Cele mai bune formații, selectate după o etapă online, au avut ocazia să cânte live în finala de la București.
Cele trei trupe finaliste au fost The Voodoo Child (România & Moldova), My Own Abyss (Polonia & Ucraina) și Black Row (Cehia & Slovacia). Evaluarea a fost realizată de un juriu internațional format din 13 membri: precum Dominika Martišek (HO Management, Helfest), Laurențiu Străut (Wacken Metal Battle România), Doru Ionescu (TVR, Rock FM), Lenti Chiriac (Radio România, Heavy Metal Magazine), Sergio Ponti și Mihai Tivadar (Dirty Shirt), Nelu Brîndușan (Promusic Events), dar și alții. Astfel, The Voodoo Child s-a clasat pe primul loc, urmată de My Own Abyss și Black Row.
EERA – East European Rock Alliance / Foto: cipane.com
Cum s-a simțit, efectiv, festivalul, dincolo de muzică
Deși, în prima seara, obosită fiind, am reușit mai puțin să mă conectez cu ceea ce se întâmpla în jurul meu, am reușit, totuși, să mă integrez într-un sfârșit în peisaj, întocmai datorită atmosferei cât se poate de „acolo”. Ca la orice festival rock sau metal, în ciuda figurilor încruntate și a hainelor negre (nici subsemnata n-a făcut excepție de la regulă), bunul simț a fost la el acasă, așa cum povesteam, de altfel, și despre Rockstadt Extreme Fest, mai prin vară.
Fiind un festival nouț, m-am bucurat, de asemenea, de loc de respirat, deși trebuie să recunosc că așteptările de acasă mi-au fost depășite, la fața locului constatând că s-au vândut, spre bucuria oricărui ascultător de metale, mai multe bilete decât am anticipat, iar numărul celor prezenți a reușit din plin să creeze mediul înconjurător potrivit pentru un astfel de eveniment.
Evident, au existat, ca peste tot, standuri de unde îți puteai cumpăra de-ale gurii, fie ele lichide sau solide, loc unde ar mai fi nevoie de un pic de îmbunățire atunci când vorbim despre diversitate. Totuși, mă gândesc că este timp de asta în anii viitori. În plus, am reușit să beau un Campari Orange mai mult decât decent, în pofida faptului că mi-am regretat anticipat decizia încă de când am deschis gura la bar, ca să-mi cer comanda. Spre marea mea uimire, nu s-a dat greș, mă înșelasem fără să experimentez – nu că aș fi mare specialistă într-ale cocktail-urilor, dar nici nu sunt genul care bea orice doar de dragul de a bea.
Poate de întrebi: „și de băut, ce ai mâncat?”. Ei, aici aveai la dispoziție cartofi prăjiți de la Best Fu*king Fries” care, deși n-au ajuns dinaintea mea, trebuie să recunosc că nu miroseau deloc rău.
Prețurile pentru toate astea? De festival, nimic ieșit din comun dacă ai idee cum funcționează astfel de evenimente.
Atunci când vine vorba de merchandise, aici lucrurile au stat, de asemenea, binișor, având de unde să-ți cumperi tricouri cu festivalul, cu multe dintre trupele prezente la cântare și nu numai, dar și tot felul de zdrăngăneli metalice care fac ochii în inimioare oricărui rocker.
Mi-aș fi dorit, totuși, ceva merch cu Lacrimosa, însă pare că n-am avut noroc să-mi cumpăr din nou tricoul cu faimosul logo al trupei, pe care de data aceasta tare mi l-aș fi dorit original, singurele obiecte cu care a venit trupa fiind cinci viniluri la 995 lei care, apropo, îți garantau și un meet&greet cu Tilo Wolff.
Să vorbim despre muzică, pentru că, până la urmă, despre asta este vorba
Prima seara, cea în care cea mai așteptată trupă pe scenă era Haggard, s-a desfășurat după așteptări. Deși n-am ajuns chiar de la început, auzind un pic din Harmăsar, apoi complet Thy Catafalque și Łydka Grubasa, țin să menționez că mă bucur din plin că i-am ascultat pe maghiari pentru prima dată live. Nu sună rău absolut deloc nici pe „bandă” și nici live.
De altfel, sonorizarea a fost mai mult decât decentă pentru un concert organizat într-un cort (la Arenele Romane, dacă te întrebai), cu sunet ajutat suficient de bine încât să nu zgârie timpane, atât cât s-a putut în condițiile menționate. Cine a mai fost pe la concerte rock știe deja că varianta „cort” are darul de a lua mult din bucuria audiției, iar specialiștii în sunet știu exact, în termeni pe care omul de rând nu i-ar înțelege, de ce se întâmplă asta.
Despre Haggard, pe care, de asemenea, îi mai văzusem cu ani în urmă, tot la Sibiu, n-ai cum să spui decât de bine, totul fiind calculat la nivelul: „te coafează muzica lor sau dimpotrivă”. În cazul meu, a reactivat câteva amintiri tot din perioada liceului având, la vremea respectivă, câteva piese care vorbeau pe limba mea.
Haggard la EERA, în prima seară:
A doua seara, și cea mai așteptată de mine, dar cred că de toți cei prezenți la Festivalul EERA – East European Rock Alliance a reușit să ridice standardele destul de sus. Din nou, nu am reușit să ajung chiar de la început, de vreme ce am hoinărit cât s-a putut prin cimitirul Bellu înainte, pentru a intra în atmosferă, însă nu aveam cum să-i ratez pe prietenii mei de la Dirty Shirt, poate cei mai de treabă rockeri din România.
Nu exista nici cel mai mic dubiu că se va face iar „măcel” în față, la ei, ceea ce s-a și întâmplat. Rock, folclor românesc și maghiar, țopăieli, distracție, tot tacâmul! Rock de veselie și, printre picături, un pic de tristețe pe „Când s-o împărţit norocul”.
Dirty Shirt și atmosfera de la festival:
Imediat după Dirty Shirt, Lacrimosa a reușit să-mi trezească toate nostalgiile posibile și să-mi activeze toate simțurile, în ciuda faptului că, din pricina unei boli care se anunță a fi deloc ușoară, Anne Nurmi nu a putut participa la niciun concert din turneul Lament, în locul ei fiind prezentă chiar nepoata lui Tilo Wolff, Lara Florence, cea care, dacă închideai ochii, ai fi putut să juri că-i Anne – uite cum se demonstrează, dacă mai era nevoie, „ochiul format” al liderului Lacrimosa, atunci când vine vorba despre muzică.
Momentul când au apărut Lacrimosa pe scenă:
Și, pentru că tot veni vorba de Tilo, pe cuvânt de onoare că nu pot înțelege cum un om care trece printr-o asemenea dramă, de a avea soția și colega de trupă grav bolnavă, poate să dea totul din el pe scenă. Iar dacă acest lucru nu îți arată, cu adevărat, ce înseamnă un artist adevărat, nici nu știu ce-ți mai arată.
Prestația energică a lui Tilo mi-a amintit de concertul Nick Cave, din România, de acum câțiva ani, unde artistul, deși, în egală măsură bombardat de evenimente tragice în viața personală, a ținut cu tot dinadinsul să dea publicului totul.
Tilo a interacționat, la rândul său, cu publicul, a zâmbit, a cântat absolut impecabil și m-a făcut să mă întreb ce secret a descoperit, în condițiile în care arată neschimbat de la ultimul concert văzut de mine, acum mai bine de 10 ani.
Cât despre setlist, tot el a avut grijă să includă atât piese de referință, clasice, din repertoriul Lacrimosa, ca Der Morgen danach, Lichtgestalt, dar și unele mai noi ca Verloren (mă rog, aproape noi) și ceva din noul album, pentru buna continuare.
Momentul de final, de la bis, a fost marcat de piesa Schakal, pe care Tilo a numit-o una dintre preferatele lui, eu simțind acest lucru prin toți porii, fiind mai mult decât de acord cu el. Nici nu știe el de câte sute de ori am ascultat-o, încercând să calmez demonii interiori specifici dificilei vârste adolescentine.
Lacrimosa interpretând Schakal, la encore:
În loc de încheiere
Aș mai vrea să văd o următoare ediție EERA – East European Rock Alliance? Evident că da. Din punctul meu de vedere, orice mișcare culturală care se duce în direcția asta (cu riscul de a fi părtinitoare) trebuie susținută măcar moral, dacă nu altfel. Avem nevoie de diversitate, de artă, în toate formele ei. Să ne vedem la fel de sănătoși și de voioși și la anul și să mai facem (da, împreună, pentru că festivalurile nu înseamnă numai trupe și organizatori, ci și public).
Lacrimosa, luându-și la revedere de la publicul din România: