Revista „Forbes România” și-a propus să realizeze o dezbatere despre impactul măsurilor guvernamentale asupra activităților din domeniul cultural din România și efectul acestora asupra Culturii. Am invitat manageri și oameni activi în diverse zone ale culturii pentru a obține o imagine clară asupra acestui domeniu ce ține de identitatea națională.
Alexandru Boureanu – manager, Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova
Forbes: Care sunt efectele de până acum ale măsurilor guvernamentale asupra activității instituției pe care o conduceți – Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova?
Alexandru Boureanu: Într-un teatru, nu vorbim doar de cifre și bugete, ci de oameni. Și atunci când măsurile guvernamentale taie din substanța noastră, efectele se simt imediat la nivelul oamenilor.
Văd în ochii colegilor mei frustrarea, dezamăgirea profundă. Am pierdut acel mic spor, o recunoaștere simbolică a unei munci care nu poate fi decât astfel făcută (de ce nu s-ar plăti „spor” pentru inteligență?), dar pierderea a fost mai mult decât financiară. A fost un brânci dat motivației, un semnal că munca noastră nu este pe deplin apreciată. Și, inevitabil, sentimentele de revoltă își spun cuvântul, transformându-se în demotivare, într-o încordare care apasă pe umerii tuturor, mai ales că în cultură salariile nu s-au majorat de ani de zile.
Dacă vă amintiți, salariile sunt înghețate din 2022 (încă un Guvern care lua măsuri „radicale” în timp ce deficitul bugetar se adâncea) și se anunță o eră glaciară pe încă doi ani. E iarnă când ar trebui să fie vară – și invers.
Vă spun deschis, momentul în care am aflat că bugetul nostru de bunuri și servicii a fost înjumătățit a fost un șoc, și acest lucru s-a petrecut în martie, la Guvernul de atunci. O tăietură brutală, care ne-a forțat să ne reorganizăm de la zero.
Ne-am văzut nevoiți să facem alegeri dureroase, să transformăm atelerele de producție și tehnicienii în personal de pază și protecție. Am mutat oameni din ateliere, de la tamplărie la poartă, de la scenă la pompieri, pentru a asigura funcționarea de bază a teatrului.
Gândiți-vă la ironia situației: o instituție de cultură, care ar trebui să creeze, a fost forțată să-și consume energia pe sarcini administrative, doar pentru a supraviețui. A trebuit să oprim programul de creație. Nu am mai putut monta spectacole noi cu artiști invitați. Am fost nevoiți să ne bazăm exclusiv pe trupa permanentă, ceea ce a restrâns diversitatea artistică.
Și totuși, chiar și în aceste momente, există o rază de speranță. Proiectul de modernizare a clădirii noastre, un parteneriat cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, ne dă curaj. E o dovadă că cineva, undeva, crede în valoarea teatrului.
Mulțumită proiectul de finanțare în vederea modernizării și reabilitare clădirii teatrului, care se află într-o fază administrativă avasată, gestionat de Guvernul României, prin Ministerul Culturii și UMP (Unitatea de Management a Proiectului) pentru consolidarea și modernizarea clădirii Teatrului Național „Marin Sorescu” (proiectul LD 2097 (2021) privind reabilitarea patrimoniului construit și modernizarea unor clădiri culturale din România), reprezintă o veste incredibil de bună și o speranță pentru proiectele viitoare.
Acest proiect ne-a oferit o cale de a evada din realitatea sumbră a austerității. Ne-am canalizat toată energia creatoare în proiectarea artistică pentru spectacole itinerante și neconvenționale, care să ne permită să rămânem relevanți și vii, chiar dacă suntem constrânși financiar.
Cea mai mare îngrijorare a mea este legată de viitor. Lipsa bugetelor multianuale și aprobarea târzie a bugetului de stat ne pun bețe în roate la fiecare pas. Cum să planifici un festival de talia celui dedicat lui Shakespeare, pentru care negocierile cu trupele de renume mondial încep cu ani înainte, când nu poți să le confirmi participarea? Problema cea mai mare: în joc nu este imaginea teatrului sau a Craiovei, ci a României.
Astfel de situații ne fac să pierdem producții de o valoare inestimabilă și să fim nevoiți să acceptăm costuri de organizare mult mai mari (de exemplu, biletele de tranport sunt mai scumpe în ultimul moment, nu ?). Pe de altă parte, o agendă a eveminetelor cultural-artistice clară ar beneficia de o promovare adecvată și temporizată fapt ce ar garanta și venituri proprii mai consistente pentru teatru.
Această incertitudine nu face decât să saboteze eforturile noastre de a fi vizibili, de a crea un program cultural coerent și de a atrage publicul. E o luptă continuă, în care fiecare zi ne întrebăm dacă mâine vom mai putea să facem ceea ce știm cel mai bine: să dăm viață artei.
Forbes: În ce măsură inflația și majorarea prețurilor la utilități afectează activitatea instituției dvs.?
Alexandru Boureanu: Prima imagine pe care o am este tot o întrebare: Misiune artistică versus supraviețuire economică?
Întrebarea dumneavoastră atinge o problemă reală, o ecuație sensibilă cu care ne confruntăm constant: cum să menținem echilibrul fragil între cheltuielile fixe și misiunea artistică, în contextul unei finanțări publice.
Un teatru de talia Naționalului din Craiova este o instituție masivă, cu nevoi mari. Inflația și scumpirile ne presează din mai multe direcții, transformând supraviețuirea financiară într-o provocare majoră. Știm cu toții sitagma: Cheltuieli de bază, buget sub presiune.
În primul rând, trebuie să înțelegem că un teatru are costuri operaționale enorme. Gândiți-vă la clădirea noastră: o structură vastă, cu săli, ateliere, depozite și birouri, care trebuie încălzită, iluminată și întreținută zilnic.
Oricât de mult am încerca să eficientizăm, creșterea prețurilor la energie, gaz și apă creează o presiune uriașă asupra bugetului. Costurile cu utilitățile, care sunt obligatorii, ajung uneori să consume o parte la fel de mare precum aceea alocată pentru producțiile artistice. Banii pe care i-am putea investi în scenografie, costume sau muzică ajung să plătească facturi.
Dar adevărata dilemă este legată de Impactul asupra producțiilor și a publicului.
Pe de altă parte, inflația erodează puterea de cumpărare a banilor pe care îi primim. Chiar dacă finanțarea de la bugetul central ar rămâne la același nivel nominal (de anul trecut, nu din 2025), valoarea ei reală scade.
Costurile materialelor necesare pentru decoruri, costume, transportul spectacolelor în turnee și promovare cresc exponențial. Acest lucru ne limitează direct capacitatea de a crea noi spectacole sau de a menține calitatea celor existente. Efectele se resimt și la nivelul personalului. Salariile din sectorul public nu țin mereu pasul cu rata inflației, iar angajații noștri resimt direct scăderea puterii de cumpărare.
Acest lucru poate duce la o demotivare, la un ritm lent de creștere a salariilor. Iar în cazul colaboratorilor noștri externi – regizori, scenografi, actori invitați – onorariile cerute reflectă inclusiv costurile vieții.
Or, Publicul, este o componentă esențială a ecuației. Nu putem ignora cel mai important actor: publicul nostru. În perioade de criză economică, oamenii prioritizează cheltuielile de bază, iar bugetul alocat pentru cultură se reduce.
Chiar dacă biletele la teatrele publice sunt subvenționate și relativ accesibile, există riscul ca publicul plătitor să scadă. Este un cerc vicios: pentru a compensa costurile crescute, am putea fi tentați să majorăm prețul biletelor, dar asta ar putea, la rândul ei, să îndepărteze o parte din spectatori.
În concluzie, inflația și scumpirea utilităților nu doar că ne apasă financiar, dar ne obligă să redefinăm echilibrul dintre misiunea noastră artistică și supraviețuirea administrativă. Un teatru public ajunge să consume mai mult pentru a exista fizic – pentru a avea lumină, căldură și întreținere – și mai puțin pentru a crea artă. Iar această ecuație este, probabil, una dintre cele mai mari provocări ale culturii românești în momentul de față.
Forbes: Care sunt îngrijorările dvs în calitatea de manager pentru activitatea instituției în anul 2026?
Alexandru Boureanu: Da, Incertitudinea, cea mai mare temere a noastră. Am menționat mai sus și situația prestigiosului nostru Festival Shakespeare. Dacă ar fi să numesc o singură îngrijorare pentru anul 2026, aceasta ar fi, fără îndoială, incertitudinea.
Poate că sună banal, dar pentru o instituție de cultură, lipsa de predictibilitate financiară este pur și simplu o amenințare la adresa creativității noastre. Oricare măsură de austeritate anunțată de guvern, orice semnal de tăiere a cheltuielilor, ne taie elanul și ne reduce orizontul la câteva luni, în loc de ani.
Cum poți să planifici o stagiune, să construiești decoruri complexe sau să aduci un regizor de talie internațională când știi că, la un moment dat, subvenția se poate plafona sau chiar revizui? Se creează o tensiune constantă între visul artistic și realitatea crudă a bugetului, iar asta este epuizant.
Este echivoc: Nu putem crea artă fără sufletele noastre. Îngrijorarea mea cea mai mare se leagă însă de oameni, de sufletul teatrului: artiștii, tehnicienii și întregul personal. Nu vorbim doar de salarii, ci de o vocație.
Dacă reducerile de cheltuieli ne forțează să renunțăm amărâta accea de sumă a unicului spor, la vouchere de vacanță și la indemnizația de hrană, riscăm să vedem cum pleacă cei mai valoroși oameni ai noștri. Ei sunt cei care dau viață scenei, care transformă o poveste într-o emoție, care fac din lumină și sunet un miracol.
Să pierdem un actor talentat sau un tehnician dedicat nu înseamnă doar o plecare, ci o rană deschisă în inima instituției. Să atragi și să păstrezi talente în condițiile actuale a devenit un efort titanic, iar eu (vreau să sper) că în 2026 nu va deveni și mai dificil.
Birocrația este un zid în fața dezvoltării. Trăim în secolul vitezei, al digitalizării, și totuși ne lovim de un perete de birocrație. Ne bazăm pe fondurile europene, pe PNRR, pentru a moderniza, pentru a reabilita, pentru a ține pasul cu lumea. Dar de multe ori, resursele ajung cu o întârziere atât de mare încât pierdem nu doar timp, ci și oportunități.
Ne dorim să fim mai competitivi, mai atrăgători, dar procedurile greoaie și schimbările constante de priorități ne încetinesc la fiecare pas. E frustrant să ai un plan de viitor și să nu-l poți pune în aplicare pentru că ești blocat în hățișul administrativ.
Dar, trebuie să reiterez: Publicul, esența existenței noastre. Și, în cele din urmă, mă tem pentru publicul nostru. Teatrul este o oglindă a societății, iar când oamenii se confruntă cu taxe noi și prețuri mai mari, prima cheltuială la care renunță este adesea cea culturală. Oare ne permitem să riscăm ca biletul la teatru, care ar trebui să fie accesibil, să devină un lux?
Dar îngrijorarea mea merge mai departe. Mă întreb cum vom reuși să formăm noile generații de spectatori. Ei sunt viitorul teatrului! Dacă nu investim acum în programe pentru elevi și studenți, în spectacole care să le vorbească pe limba lor, riscăm ca peste 10-20 de ani să avem un teatru gol. Fără public, fără legătura cu comunitatea, misiunea noastră se pierde. Și acesta ar fi, pentru un manager de teatru, cel mai mare eșec.
Forbes: Dacă ar fi să transmiteți Guvernului o recomandare/sugestie legată de politicile CULTURALE care ar fi acesta?
Alexandru Boureanu: Eu văd Cultura în serviciul publicului, ca un element esențial în actuala configurație mondială.
Dacă ar fi să transmit o singură recomandare Guvernului, aș insista ca politicile culturale să trateze cultura nu ca pe un lux, ci ca fiind în serviciul publicului elementul esențial de educație și apartenență națională. Să aruncăm o privire la un spital: nu ne întrebăm dacă merită să investim în el pentru că e un serviciu de bază. La fel ar trebui să privim și teatrul, muzeul sau opera. Ele nu sunt un moft, ci o necesitate pentru sănătatea spirituală și identitatea unei națiuni.
Este nevoie de un dialog real și un fond de urgență de salvare a culturii și artei. Primul pas ar fi instaurarea unui dialog real și transparent. Deciziile care ne afectează ar trebui luate doar după o consultare autentică cu instituțiile.
În plus, este absolut crucial să se creeze un fond de urgență dedicat sectorului cultural. În orice criză, fie ea sanitară sau economică, suntem primii loviți. Un astfel de fond ne-ar permite să traversăm perioadele dificile fără a sacrifica spectacolele, proiectele sau, mai grav, fără a ne lăsa artiștii în incertitudine.
Simplificarea birocrației și stimularea sectorului privat. O altă recomandare esențială este simplificarea accesului la fondurile europene. Birocrația excesivă și procedurile greoaie ne consumă ani prețioși.
Avem nevoie de un sistem mai rapid și mai transparent pentru a putea moderniza clădirile, a achiziționa echipamente de ultimă generație și a ține pasul cu lumea. Alături de aceasta, Guvernul ar trebui să ofere facilități fiscale reale pentru a încuraja partenerii privați să investească în cultură. Companiile au nevoie de un stimulent clar pentru a sprijini teatrele și artiștii.
Iată și recomandarea mea: O politică culturală centrată pe valori și descentralizare: inițierea și aprobarea unui Legi a Culturii și elaborarea și aprobarea Stategiei sectoriale a domeniului cultură, sunt condiții sine qua non pentru o țară modernă și sănătoasă social, aceasta însemând apoi investiții direcționate spre:
- Susținerea culturii la nivel local: Alocarea de fonduri semnificative către proiecte și inițiative culturale din orașe mici și medii, dar și din mediul rural. Acest lucru ar include finanțarea de centre comunitare, biblioteci locale, comanii private și festivaluri regionale. Scopul este de a reduce decalajul cultural dintre centrele urbane mari și restul țării.
2. Încurajarea inițiativelor private și a antreprenoriatului cultural: Crearea de mecanisme fiscale și legislative care să stimuleze sectorul privat să investească în cultură (de exemplu, prin deduceri fiscale mai generoase pentru donații sau sponsorizări culturale). De asemenea, ar trebui dezvoltate programe de mentorat și incubatoare pentru tinerii antreprenori din industriile creative și culturale.
3. Digitalizarea patrimoniului și a ofertei culturale: Investiții masive în digitalizarea colecțiilor muzeale, a arhivelor și a spectacolelor. Acest lucru ar face cultura română mult mai accesibilă atât la nivel național, cât și internațional. Crearea unei platforme naționale unice, unde publicul să poată accesa resurse culturale de la toate instituțiile din țară, ar fi un pas major.
Implementarea unei astfel de politici ar avea un impact dublu: ar democratiza accesul la cultură, făcând-o relevantă și prezentă în viețile tuturor cetățenilor, și ar stimula economia locală prin crearea de noi locuri de muncă în industriile creative. Un lucru este clar: Investiția în public = investiția în viitor. În cele din urmă, cred că trebuie să investim masiv în public, prin programe accesibile și incluzive.
Îmi doresc ca arta să fie accesibilă tuturor, nu doar unei elite. Doar așa putem crea o legătură puternică cu comunitatea și putem asigura viitorul teatrului.
Totodată, este responsabilitatea noastră, a Guvernului și a instituțiilor, să arătăm, prin rapoarte clare și transparente, impactul real pe care îl are cultura în economie și în viața de zi cu zi. Doar așa putem demonstra că teatrul nu este o cheltuială, ci o investiție în viitorul României.
(22 septembrie 2025)
Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.
The post Alexandru Boureanu (Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova): „Pentru o instituție de cultură, lipsa de predictibilitate financiară este pur și simplu o amenințare la adresa creativității noastre” appeared first on Forbes Romania.