Sunt puține seriale care reușesc să te facă să simți că pășești într-o carte. Castle Rock este unul dintre ele. Poate și pentru că fiecare colț al orășelului fictiv din Maine pare desprins dintr-un vis urât al copilăriei, poate pentru că umbrele lui Stephen King se simt în fiecare replică și cadru. Nu e o simplă adaptare, ci o reimaginare a universului King — un omagiu adus unui autor care a știut dintotdeauna că răul cel mai mare nu se ascunde în monștri, ci în oameni.
Pentru mine, Castle Rock, disponibil pe HBO Max a fost o experiență intensă, aproape personală. Am intrat în el ca într-o casă părăsită, cu teama că n-o să mai găsesc ieșirea. Am rămas, însă, pentru atmosfera lui densă, pentru felul în care vorbește despre vinovăție, nebunie, singurătate și toate micile frici pe care le ducem cu noi zi de zi. Serialul este o explorare a psihicului uman, dar și o ecranizare reușită a universului lui King.
Sezonul 1 – în labirintul minții și al timpului
Primul sezon din Castle Rock, lansat în 2018, este regizat de Sam Shaw și Dustin Thomason sub umbrela Bad Robot Productions, cu J. J. Abrams ca producător executiv. Distribuția, condusă de André Holland, Melanie Lynskey, Bill Skarsgård și Scott Glenn, conturează un univers claustrofobic și neliniștitor. Totul începe cu o descoperire aparent banală: într-o celulă uitată din închisoarea Shawshank este găsit un bărbat fără nume, fără trecut.
De aici, povestea devine un puzzle despre identitate și frică, despre cum răul nu vine întotdeauna din afară. Henry Deaver (Holland) se întoarce acasă și descoperă că memoria e la fel de înșelătoare ca și timpul în Castle Rock. Serialul folosește structuri narative fragmentate, aproape viscerale, în care fiecare episod pare un capitol pierdut dintr-o carte nescrisă a lui King.
Bill Skarsgård e fabulos — chipul lui pare născut pentru teroare și inocență deopotrivă. Ce reușește serialul este să te facă să empatizezi cu „monstrul” fără să știi dacă e vinovat sau doar o proiecție a fricii colective a orășelului. Regia minimalistă și imaginea rece creează o tensiune constantă, iar sunetul devine un personaj în sine: un zumzet, o respirație, o ușă care scârțâie — toate construiesc o lume pe care o simți sub piele.
Mi-a plăcut mult cum serialul vorbește despre vină și memorie. Despre cât de greu e să știi cine ești când toți ceilalți te privesc ca pe o greșeală. Finalul, deschis și neliniștitor, nu oferă răspunsuri, dar lasă o senzație ciudată de recunoaștere: în Castle Rock, toți suntem pierduți în propriul nostru trecut.
Sezonul 2 – Annie Wilkes, chipul fragil al nebuniei
Dacă primul sezon a fost o meditație despre vină și identitate, al doilea (2019) e un studiu intens despre nebunie și iubire. Lizzy Caplan o interpretează pe Annie Wilkes, asistenta devenită monstru în Misery. Dar aici, înainte de acel moment, o vedem ca pe o femeie rătăcită, prinsă între dragoste și obsesie, realitate și delir.
Caplan face un rol excepțional. Are acea expresie de femeie care vrea doar să-și țină fiica departe de rău, dar care nu realizează că răul s-a mutat deja în ea. Regia lui Greg Yaitanes și scenariul atent lucrat îi oferă spațiu să crească, să se destrame, să te facă să o compătimești chiar și atunci când ucide.
În sezonul 2, Castle Rock devine o scenă a conflictului interior. Annie fuge, dar nu scapă niciodată cu adevărat. Pe fundal, un alt conflict – între familiile Merrill și Somali – oferă o poveste despre putere, sânge și posesie. Totul este impregnat de acel amestec tipic lui King: groază metafizică și realism rural.
Am simțit că acest sezon vorbește despre frica de a fi moștenitorul propriei nebunii. Annie trăiește cu spaima că nu e altceva decât o copie a mamei sale, un lanț de traume care se repetă. E un horror profund uman, care nu ține de monștri, ci de genetică, de moștenirea durerii. Iar finalul, dureros și poetic, lasă senzația că dincolo de toată violența, tot ce a vrut Annie a fost să iubească și să fie iubită.
Castle Rock, ca mit al fricii și al singurătății
Privind Castle Rock în ansamblu, am avut mereu impresia că serialul e o oglindă. O oglindă spartă, care reflectă frânturi din toată opera lui King: The Shining, It, Needful Things, Salem’s Lot, The Green Mile. Dar dincolo de trimiteri, ceea ce îl face unic este umanitatea lui. În orășelul ăsta blestemat, oamenii nu sunt victime ale unui destin magic, ci ale propriei neputințe de a ierta și a uita.
Fiecare episod pare o confesiune. Despre păcat, despre frică, despre vina pe care o porți fără să știi de ce. E un serial care se trăiește, nu doar se privește. În loc de efecte șocante, preferă tăcerile, fețele, culorile gri-albăstrii care îți dau impresia că trăiești într-un vis rău.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la Castle Rock e felul în care lasă loc pentru interpretare. Nimic nu e sigur: nici timpul, nici realitatea, nici identitatea personajelor. Poate că orașul e un purgatoriu. Poate că toți locuitorii lui sunt doar proiecții ale minții lui King. Sau poate că, într-un fel pervers, Castle Rock e chiar America, în miniatură: un loc în care trecutul nu moare niciodată și unde fiecare casă are o poveste pe care nimeni nu vrea s-o audă.
Anularea serialului după doar două sezoane a fost o pierdere, dar moștenirea lui rămâne. Castle Rock nu e pentru toată lumea — e lent, dens, adesea confuz — dar dacă intri în jocul lui, îți oferă o experiență tulburătoare, aproape hipnotică.
Pentru mine, Castle Rock nu e doar o reinterpretare a universului lui Stephen King. E o călătorie în subconștient, o oglindă a propriilor frici. Un serial care nu te sperie cu sânge sau monștri, ci cu ideea că uneori, răul e doar o versiune de-a ta pe care nu vrei s-o recunoști.
Un serial care te face să rămâi pe gânduri mult după ce genericul s-a terminat.