Sunt cărți care te răscolesc nu prin ce inventează, ci prin felul în care îndrăznesc să privească realitatea. „Fără știrea ei”, cel mai nou roman al scriitorului gălățean Andrei Velea, nelansat încă oficial, face exact asta: transformă un caz real, povestea tulburătoare a soților Pelicot, într-o explorare a vinovăției și a autoînșelării.
Andrei alege o perspectivă riscantă: cea a lui Dominique, bărbatul prins între iubire, obsesie și nevoia de control. Prin ochii lui, cititorul e forțat să înțeleagă fără să scuze, să empatizeze fără să absolve. Rezultatul e un roman dens, tensionat, care vorbește nu doar despre un caz, ci despre felul în care iubirea poate deveni, uneori, o formă deloc subtilă de violență.
Am citit cartea înainte de lansare, prin amabilitatea lui Andrei, pe care am cărat-o după mine în mica excursie de câteva zile prin Cluj-Napoca, Sighișoara și Brașov. Acest lucru a fost posibil după ce m-am întâlnit absolut întâmplător cu Andrei la Miercurea Noastră, eveniment organizat de actorii gălățeni de la Teatrul Dramatic Fani Tardini, în frunte cu câștigătoarea premiului Uniter 2025, Oana Mogoș, al cărei interviu poate fi citit aici.
Mi-a lăsat senzația unei spovedanii neoficiale, a unei voci care caută adevărul într-o zonă unde nimeni nu e complet inocent. Despre toate acestea, și despre limitele ficțiunii atunci când pornește din fapte reale, am vorbit cu Andrei Velea într-un dialog sincer, uneori incomod, dar necesar.
Interviu cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” care se inspiră din cazul soților Pelicot / Foto: Iulia Kelt (Playtech)
Cazul real al soților Pelicot, cel de la care a pornit ideea cărții
Cazul soților Dominique și Gisèle Pelicot a devenit unul dintre cele mai cutremurătoare și discutate dosare judiciare din Franța ultimului deceniu.
Între anii 2011 și 2020, Dominique Pelicot, un bărbat francez originar din Avignon, și-a drogat în mod repetat soția fără știrea ei, folosind substanțe sedative puternice.
În tot acest timp, el invita zeci de bărbați străini să o agreseze sexual, filmând și fotografiind aceste abuzuri. În total, peste 50 de bărbați au fost inculpați în dosar, iar imaginile descoperite pe calculatoarele lui Pelicot, stocate într-un folder denumit cinic „Abuses”, au constituit probe decisive în instanță.
Gisèle Pelicot, care a ales să renunțe la anonimat în timpul procesului, a povestit că ani la rând a crezut că suferă de o boală neurologică, din cauza pierderilor de memorie și a stării de confuzie provocate de medicamentele administrate fără acordul ei.
Abia după o consultație medicală și o serie de descoperiri personale a înțeles ce i se întâmplase cu adevărat. Mărturia ei a devenit centrală într-un proces de o amploare fără precedent, desfășurat la Avignon, care a atras atenția presei internaționale.
În decembrie 2024, tribunalul l-a găsit vinovat pe Dominique Pelicot de viol în formă agravată, administrare de substanțe interzise și complicitate la agresiuni sexuale, condamnându-l la 20 de ani de închisoare.
Ceilalți inculpați au primit pedepse cuprinse între 3 și 13 ani. Verdictul a generat o amplă dezbatere publică în Franța despre limitele consimțământului, violența domestică ascunsă sub aparențe respectabile și tăcerea care înconjoară abuzurile de durată.
Povestea reală a lui Dominique și Gisèle Pelicot a devenit astfel nu doar un caz juridic, ci un simbol al unei tragedii moderne, una care vorbește despre manipulare, vulnerabilitate și felul în care iubirea poate fi folosită, uneori, ca instrument al distrugerii.
Interviu cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” care se inspiră din cazul soților Pelicot / Foto: arhiva personală a scriitorului
INTERVIU cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” – „ Eu, ca autor, nu sunt de acord cu propriul meu personaj, nu-i împărtășesc punctele de vedere”
Iulia Kelt (Playtech): Ce te-a făcut să alegi cazul soților Pelicot drept sursă de inspirație? Cum ai descoperit povestea și de ce ți s-a părut potrivită pentru un roman pe care l-ar citi românii?
Andrei: Cred că suntem din ce în ce mai conectați la temele europene. Scandalul Pelicot nu e o problemă a Franței contemporane. E a întregului continent și, aș îndrăzni să spun, a lumii în care trăim, în general. Despre poveste am aflat din articolele de pe internet. E vorba chiar de presa din România, cazul a fost destul de bine reflectat și în media noastră.
Gândul de la care am pornit e că cei care vor citi o astfel de carte vor fi, într-un fel, mai bine pregătiți să identifice astfel de abuzuri. E drept că sunt cazuri excepționale, dar, în același timp, sunt mai răspândite decât credem. E la fel de potrivită pentru publicul nostru, cum e și pentru cel din Franța. De asta nu am dat nume în roman – subiectul îi privește pe oamenii de azi în general, nu doar pe francezi.
Iulia Kelt (Playtech): Ai ales să spui povestea prin vocea lui Dominique, un bărbat care trece de la iubire la obsesie și, evident, mai departe de atât. Ce te-a atras la această perspectivă?
Andrei: E cea mai incomodă perspectivă cu putință. Eu, ca autor, nu sunt de acord cu propriul meu personaj, nu-i împărtășesc punctele de vedere. Am desenat acolo o întreagă viziune despre lume la care eu, personal, nu ader. Nu am nimic în comun cu ea. Dar mi-o pot imagina. Cred că ești de acord cu mine: dacă aș fi scris din perspectiva ei, textul ar fi fost cu mult mai corect politic, ca să spun așa, dar, în același timp, nu ar fi fost aceeași provocare narativă.
Iulia Kelt (Playtech): Cum ai reușit să pătrunzi psihologia unui personaj ca Dominique, fără să-l transformi într-un „monstru” sau într-o victimă, de vreme ce se poate trece foarte ușor de la una la alta?
Andrei: E ca în filmele actuale – am scris ceea ce am văzut printr-o cameră montată în personaj, efectiv. Doar lumea lui, doar cum se vede din perspectiva lui. Și mi-am înfrânat orice dorință de a interveni, ca autor, în text. Autorul nu există, e doar un personaj narator care e totuna cu personajul principal – doar prin gura lui și din perspectiva lui interpretăm faptele. Restul – le presupunem. Observația principală care m-a ajutat aici era că el, în viața de zi cu zi, părea un tată iubitor și un soț exemplar. Ei, de la asta am construit!
Iulia Kelt (Playtech): Ai făcut documentare despre cazul real al soților Pelicot sau te-ai bazat mai mult pe interpretare literară?
Andrei: Se leagă de întrebările anterioare și e foarte bine de clarificat. Cartea e un amestec de ficțiune literară și informații dintr-un caz de presă. Am citit doar ceea ce a fost public, în presă în general sau pe pagini precum Wikipedia. Nici nu am vrut să știu mai mult. La un moment dat, mi-am spus: „Suficient”. Și, din acel moment, am lăsat ficțiunea să intervină și am construit un personaj literar, din cuvinte, pornind de la unul de carne.
Interviu cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” care se inspiră din cazul soților Pelicot / Foto: arhiva personală a scriitorului
INTERVIU cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” – „M-am obișnuit cu perspectivele incomode în literatură. Îmi place că nasc dileme”
Iulia Kelt (Playtech): Ce libertăți ți-ai permis față de faptele reale? Ai simțit vreo limită etică în a ficționaliza un caz care a existat cu adevărat?
Andrei: Nici nu știu cât de mult seamănă personajul construit de mine cu cel real. Îți spun cu maximum de sinceritate – nici nu mi-aș dori să-l cunosc pe cel real sau să mă tenteze cumva să-l înțeleg sau să-l justific. Față de personajul meu ficțional am făcut-o, într-o anumită măsură, l-am umanizat, ca să zic așa. Dar e construcția mea literară, nu e individul real.
Întrebarea despre etică este una foarte delicată, ai atins un punct extrem de sensibil. Și nu am o formulă simplă prin care să lămuresc aici. Pentru că, în același timp, îmi dau seama de implicațiile cazului real și de sensibilitățile rănite, însă, în același timp, romanul meu e un construct literar, ficțional, nu o documentare sau o justificare a cazului sau a faptelor de acolo. Și tot insist pe exemple precum „Lolita” lui Nabokov. În „Lolita”, simți că autorul e în dezacord, prin ironie fină, cu propriul personaj. Eu nici măcar asta nu am vrut să fac – autorul nu vorbește deloc la mine în roman. Însă, iată, răspunde întrebărilor tale. Și totuși… există o perspectivă ironică în anumite pasaje și la mine, a fost o modalitate de a reuși să scriu despre un astfel de caz.
Iulia Kelt (Playtech): Cât de dificil a fost să scrii din perspectiva unui bărbat care controlează, manipulează sau iubește greșit, fără să justifici comportamentele lui?
Andrei: Într-un fel, m-am obișnuit cu perspectivele incomode în literatură. Îmi place că nasc dileme. Dacă aș fi scris din perspectiva ei, cred că aș fi fost moralist, banal, plictisitor. În ceea ce privește faptele, sunt 100% de acord cu Gisèle Pelicot. Ea este un exemplu uluitor de curaj. Dacă ea nu deschidea către public acest proces, n-am fi aflat atâtea detalii despre un abuz care s-ar fi putut întâmpla oriunde. Nici eu n-aș mai fi scris despre subiectul ăsta. Curajul ei este uimitor, de aplaudat. Merită toate laudele publice care i se aduc.
Însă pe mine, ca scriitor, m-a atras mai mult să scriu din perspectiva lui, a abuzatorului, fără ca ea să aibă nici măcar o singură replică. Cu toate că, recunoaște, replicile ei se simt în spatele textului, îți dai seama ce ar fi spus, chiar dacă nu deschide gura niciodată despre subiectul care contează, nu mă refer la mici replici banale de-a lungul romanului.
Iulia Kelt (Playtech): Ce reacții anticipezi de la cititorii care știu cazul Pelicot? Te temi că unii ar putea confunda romanul cu o relatare fidelă a faptelor sau că te-ar condamna pentru panta aleasă?
Andrei: Ținând cont de sensibilitatea subiectului, cred că există pericolul să se confunde câteva lucruri. Și nu e vorba de rea-voință, ci pur și simplu de faptul că gravitatea lucrurilor comise de Dominique Pelicot este prea mult pentru o mare parte din public. Tocmai de asta îmi prinde atât de bine să îmi clarific punctele de vedere personale în interviuri precum cel de aici. Cred că unii ar putea confunda faptul că am scris o carte din perspectiva lui cu un fel de încercare de justificare a faptelor. Eu le condamn fără niciun rest! În același timp, atrag atenția că personajul meu e o creație ficțională, care este, și totuși nu este, Dominique Pelicot cel real.
Iulia Kelt (Playtech): Titlul „Fără știrea ei” sugerează o relație ascunsă, o trădare sau o iluzie. Cum s-a născut titlul și ce sensuri vrei să deschidă pentru cititor?
Andrei: Iulia, e chiar titlul chat-ului prin intermediul căruia Dominique Pelicot aborda indivizi care urmau să profite de soția lui adormită. Mi s-a părut într-atât de grăitor, dezarmant de simplu și concludent, încât am decis să-l folosesc ca atare. E un soi de metaforă pentru toate acțiunile din carte, dar și pentru acea comunitate care s-a creat în jurul abuzatorului. Iar un fapt uimitor – cum un individ dintr-un orășel mic, de provincie, a reușit să strângă atâția bărbați cu idei odioase despre consimțământ. Am încercat să prind în roman asta.
Iulia Kelt (Playtech): Ai folosit jurnale, scrisori, relatări reale pentru a construi vocea lui Dominique sau e o creație complet autonomă?
Andrei: Am citit mărturiile din timpul procesului. Eu am fost șocat de modul în care îi declara în sala de judecată că este nimeni fără ea, că o iubește. Mi-am dat seama că e ceva uluitor aici. Cum să susții că iubești pe cineva căruia îi faci toate aceste lucruri rele? Oare într-atât de șuie să fie înțelegerea iubirii la unii semeni de-ai noștri? Sau e ceva ce nu înțelegem despre mecanismele iubirii? Niște rotițe sărite, niște pârghii greșite. Am luat de bună afirmația lui, însă în sens literar, nu clinic. Și am încercat să demontez păpușa din mintea lui, să văd pe ce s-ar putea întemeia asemenea afirmații. Așa am ajuns la obsesiile lui pentru control.
Iulia Kelt (Playtech): Ce rol joacă vinovăția și autojustificarea în acest roman? Dominique e conștient de propriile derapaje sau își construiește propria versiune de adevăr?
Andrei: O întrebare excelentă – aici e linia fină dintre literatură și psihologie. O s-o spun pe șleau: în romanul meu, aveam nevoie ca el să fie conștient de propriile derapaje și ca ele să se întoarcă împotriva lui. Discutând cu psihologii, mi-au spus că o asemenea poziție nu e una realistă, că personajul real ar suferi de un clivaj al personalității și că nu e deplin conștient de propriile fapte. Nu că ar fi inconștient efectiv, ci că ele sunt integrate în psihicul lui într-un sens care nu îl încarcă moral. E ca și cum altcineva din el le-ar fi făcut. Dominique al meu e literar, el capotează sub greutatea faptelor. Cel real, mi s-a explicat, nu. Așa că am decis să am două finaluri pentru carte. Unul care să fie mai pe placul celor care vor literatură, altul care să sune mai bine în urechile celor care caută mai degrabă verosimilitatea în raport cu personajul real.
Iulia Kelt (Playtech): Ai avut momente în care ai simțit că scrisul te copleșește emoțional, dat fiind subiectul tensionat?
Andrei: În timp ce scriam am avut impresia că nu am astfel de momente. Însă, retrospectiv, îmi dau seama că au fost și că am apelat la ironie pentru a le depăși. Mai ales în partea mai tensionată a cărții, acolo sunt pasaje ironice. Cred că e modul în care eu am reușit să scriu despre un astfel de caz. Dar explicația asta am avut-o după ce am încheiat cartea.
Iulia Kelt (Playtech): În roman există o dimensiune juridică, psihologică și socială. Ce parte ți s-a părut cea mai dificil de redat?
Andrei: Cea juridică aproape că nici nu m-a interesat. Cele două dimensiuni, psihologică și socială – ele m-au interesat. Pentru că literatura se împletește intim cu ele. E greu de spus unde se termină una și unde începe cealaltă. De asta și explicația mea mai lungă de mai sus. Mi-am dat seama din discuțiile cu psihologii unde sunt limitările și am înțeles și eu mai bine, ca scriitor, care e miza literară din poveste.
Iulia Kelt (Playtech): Crezi că literatura are datoria de a expune tipare toxice de relație sau doar de a le pune în fața cititorului, fără morală explicită?
Andrei: Există un fel de ideal normativ în literatura actuală: să nu moralizezi. Ca scriitor, încerc să redau faptele așa cum sunt, fără să arunc o perspectivă moralizatoare deasupra. Desigur, asta merge în anumite limite… Chiar și în romanul meu, tot apar personaje care ridică probleme morale. În fond, romanul pornește de la cineva care îi pune la îndoială moralitatea, iubirea pentru ea. Deci grila morală există, cred eu, în carte, în mod implicit, chiar dacă nu este fățișă sau de-a dreptul moralizatoare.
Iulia Kelt (Playtech): Dincolo de caz, ai vrut ca romanul să vorbească despre ceva mai general — despre limitele intimității, libertatea celuilalt, neputința comunicării?
Andrei: Niciun autor nu poate controla toate sensurile unei cărți. Am vorbit multe acolo, pentru că am avut nevoie să construiesc un univers în care personajul meu să se desfășoare coerent. E lumea lui. Spre exemplu, am vorbit despre cât de mult detestă libertatea sau democrația. Sunt valori pe care eu le iubesc și pe care le pun în primul plan. Dar personajul meu… vede altfel. El le urăște. Cred că asta poate da naștere la tot felul de interpretări. Iar tu ai prins foarte bine și alte direcții.
Iulia Kelt (Playtech): Cum a fost colaborarea cu editura Cișmigiu Books, ți-au cerut modificări, au influențat tonul final al romanului?
Andrei: Foarte bună! Sincer să fiu, nu mă așteptam să găsesc așa ușor o editură. Am trimis manuscrisul la concursul lor și, spre surprinderea mea, romanul a fost remarcat acolo. Mi-au propus să apară la editura lor și nu am ezitat. Cișmigiu Books e un imprint al Editurii Universitare. Au vizibilitate bună și un colectiv profesionist. N-au avut absolut nicio cerință legată de construcția romanului. Finalul dublu al cărții e realizat în urma discuțiilor mele cu un psiholog și cu un sexolog.
Iulia Kelt (Playtech): Ai simțit că orașul Galați sau mediul din care vii apare, măcar subtil, în construcția atmosferei sau a mentalităților personajelor?
Andrei: Sincer să fiu – nu cred. Galațiul e suficient de mare încât să nu semene cu micul orășel de provincie din Franța în care a avut loc cazul real. Ai văzut că și în carte nu am dat niciun nume de țară, localitate sau personaje. Pentru că am vrut să-l plasez într-un cadru generic, abstract.
Interviu cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” care se inspiră din cazul soților Pelicot / Foto: arhiva personală a scriitorului
INTERVIU cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” – „Doina Ruști a citit textul și m-a încurajat să fac pasul spre roman”
Iulia Kelt (Playtech): Care a fost cel mai greu pasaj de scris în „Fără știrea ei” și de ce?
Andrei: Cred că primul. Chiar dacă nu pare ceva complicat în raport cu celelalte, el dă tonul general al cărții. Am revenit asupra lui de mai multe ori. Părea o ambiguitate inițial și nu se înțelegea unde anume se desfășoară acțiunea. Din ceea ce mi-ai scris tu după ce ai citit cartea, e clar. Am reușit să așez lucrurile de așa natură încât să nu fie bulversant pentru cititor.
Iulia Kelt (Playtech): Ce ai vrea să rămână în mintea cititorilor după ce închid cartea: empatia, neliniștea, reflecția asupra adevărului?
Andrei: Eu am pornit de la o meditație despre iubire. Și asta mi-aș dori, în primul și în primul rând, să rămână și în mintea cititorilor. Dar nu eu controlez sensurile cărții mele. Sunt… doar autorul. Tot ceea ce ai spus este perfect legitim. Pe mine asta m-a frământat: cum arată o minte care poate face aceste lucruri persoanei de lângă el și, totuși, susține că o iubește. Este iubirea obsesie, control și lipsă de libertate? Personajul meu spune că da. Eu, personal, spun nu.
Iulia Kelt (Playtech): Ce ai schimba la carte dacă ai mai avea ocazia? Ce ți se pare că ai greșit sau că ar fi trebuit să fie diferit, cu toată sinceritatea?
Andrei: Aș vrea să văd, mai întâi, ce reacții stârnește. Încă nu îmi dau seama cum vede publicul larg romanul, e prea aproape de momentul publicării. Știu, e o temă șocantă. E un roman controversat, așa e. De nișă, sunt conștient. Îmi va fi mai clar după dialogul cu cititorii ce ar merge schimbat la o viitoare ediție. Și aș fi mai meticulos la partea de redactare, așa cum ai remarcat și tu în recenzia ta.
Iulia Kelt (Playtech): Nu în ultimul rând, povestește-mi despre lansare, dar și despre viitorul acestei cărți și dacă te-ar tenta, la un moment dat, să o transformi într-un producție cinematografică, dacă ți s-ar oferi ocazia.
Andrei: Lansarea de la Galați va avea loc pe data de 24 octombrie, Librăria Humanitas, ora 18:00. Îmi vor fi alături doamna Valentina Băjan, care este un psiholog cunoscut și apreciat în urbea noastră, și Doru Căstăian, bine-cunoscutul nostru iubitor de cărți. Am dorit mult o prezență feminină în fața publicului. Și să fie și un specialist, să ne spună mai multe despre roman din perspectiva psihologului. Nu cred că despre cartea asta se poate vorbi strict literar. E atât de intim legată de cazul real încât este nevoie și de perspectiva celor care cunosc mai bine psihologia sau sociologia, dacă e să mă refer la grupul de adepți al lui Dominique.
Da, sunt deschis către o eventuală producție cinematografică. În fond, romanul meu a pornit de la o monodramă. Inițial am scris povestea ca text de teatru, apoi am transformat-o în roman. Doina Ruști a citit acel text și m-a încurajat să fac pasul spre roman. O văd și ca film, da. Însă, recunosc – am zero barat experiență în redactarea unui scenariu de film, aici trebuie cineva specializat care să fie pe măsura provocării.
Interviu cu Andrei Velea, autorul cărții „Fără știrea ei” care se inspiră din cazul soților Pelicot / Foto: Adrian Mochiulschi / în imagine, de la stânga la dreapta: Andrei Velea (scriitor), Laura Ghecenco (voluntar la „Ajungem Mari”), Iulia Kelt (jurnalist la Playtech) și Tudor Șerban (artist vizual) / Fotografia a fost realizată la evenimentul „Miercurea Noastră”, organizat de actorii Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați
În loc de epilog
În timp ce vorbeam cu Andrei Velea, am avut mereu senzația că romanul „Fără știrea ei” nu e doar o poveste despre un caz, ci despre fragilitatea noastră comună, despre cât de ușor putem confunda iubirea cu posesia, și grija cu controlul.
Literatura nu ne dă verdicte, dar are puterea de a ne forța să privim în direcția în care, instinctiv, am vrea să întoarcem privirea.
Andrei nu pare să scrie ca să judece, ci ca să înțeleagă. Și poate tocmai de aceea cartea lui rămâne cu tine mai mult decât ți-ai dori, pentru că, în tăcerea care urmează ultimei pagini, te întrebi: „Ce aș fi făcut eu, fără știrea ei?”.